1.  Precum geografii, o Sossius Senecio, aglomerează la marginile hărților lor părțile pământului care le scapă cunoașterii, cu însemnări explicative precum „Dincolo de acestea se află un deșert nisipos, lipsit de apă și plin de fiare sălbatice”, sau „mlaștină întunecată”, sau „ger scitic”, sau „mare înghețată”, tot așa, în scrierea Vieților mele paralele, acum că am străbătut acele perioade de timp accesibile unui raționament probabil și care oferă temei pentru o istorie întemeiată pe fapte, aș putea spune despre perioadele mai vechi: „Dincolo de acestea se află numai minuni și nerealitate, un ținut al poeților și al făuritorilor de povești, al îndoielii și al obscurității.” Dar după ce am publicat lucrarea mea despre legiuitorul Lycurg și despre regele Numa, m-am gândit că n-ar fi nepotrivit să urc și mai departe, până la Romulus, acum că istoria mea se apropiase de vremurile lui. Și întrebându-mă,
  „Cu un asemenea războinic” (cum spune Eschil) „cine va îndrăzni să lupte?”
  „Pe cine să-l pun înainte? Cine este pe potrivă?”
  mi s-a părut că trebuie să-l aleg pe întemeietorul minunatei și vestitei Atene drept pereche și asemuire cu tatăl neînvinsei și glorioasei Rome. Fie, așadar, să izbutesc a curăți Fabula, supunând-o rațiunii și dându-i înfățișarea Istoriei. Iar acolo unde ea se încăpățânează să nu se lase crezută și refuză să admită vreo urmă de probabilitate, voi ruga pe cititori să fie îngăduitori și să primească cu bunăvoință poveștile vechimii.

2.  Mi s-a părut, așadar, că multe asemănări îl făceau pe Theseu o pereche potrivită pentru Romulus. Căci amândoi erau de obârșie nesigură și necunoscută, și au dobândit faima de a se trage din zei;
  „Amândoi au fost și războinici, precum bine știe toată lumea,”
  și la puterea lor se adăuga înțelepciunea. Dintre cele două orașe cele mai vestite ale lumii, Roma și Atena, Romulus a întemeiat-o pe una, iar Theseu a făcut din cealaltă o metropolă, și amândoi au recurs la răpirea femeilor. Pe lângă acestea, niciunul dintre ei n-a scăpat de nenorociri casnice și de mânia răzbunătoare a rudelor, ba chiar se spune că, în zilele lor din urmă, amândoi au intrat în conflict cu propriii lor concetățeni, dacă este vreun sâmbure de adevăr în ceea ce pare a fi fost povestit cu cea mai mică exagerare poetică.

3.  Neamul lui Theseu, dinspre tată, urcă până la Erehteu și la cei dintâi copii ai pământului; dinspre mamă, până la Pelops. Căci Pelops a fost cel mai puternic dintre regii din Peloponez, deopotrivă prin numărul copiilor săi și prin mărimea averii sale. El a dat multe dintre fiicele sale în căsătorie unor bărbați de neam ales și a împrăștiat mulți dintre fiii săi ca stăpânitori peste cetăți. Unul dintre aceștia, numit Pittheus, bunicul lui Theseu, a întemeiat mica cetate Trezena și s-a bucurat de cea mai mare faimă ca bărbat priceput în înțelepciunea vremii sale și de o minte cu totul aleasă. Iar înțelepciunea acelei vremi avea o formă și o putere asemănătoare cu aceea pentru care era vestit Hesiod, mai ales în cugetările sale sentențioase din „Munci și zile”. Una dintre aceste cugetări i se atribuie lui Pittheus, anume:
  „Plata făgăduită unui om drag trebuie să fie deplină și sigură.”
  Așa spune, în orice caz, Aristotel filozoful, iar Euripide, atunci când îl face pe Hippolit să fie numit „vlăstar al curatului și sfântului Pittheus”, arată ce credea lumea despre Pittheus. Iar Egeu, regele Atenei, dorind să aibă copii, se spune că a primit de la preoteasa din Delfi vestitul oracol prin care ea îi poruncea să nu se împreune cu nicio femeie până nu va ajunge la Atena. Dar Egeu a socotit cuvintele poruncii oarecum întunecate și de aceea s-a abătut spre Trezena, unde i-a împărtășit lui Pittheus vorbele zeului, care sunau astfel:
  „Nu dezlega gâtul umflat al burdufului cu vin, mare căpetenie a poporului,
  Până ce nu vei fi ajuns iarăși în cetatea Atenei.”
  Această zicere întunecată se pare că Pittheus a înțeles-o, și l-a înduplecat, sau l-a amăgit, pe Egeu să se împreune cu fiica sa, Etra. Egeu așa a făcut, iar apoi, aflând că era fiica lui Pittheus cea cu care se împreunase, și bănuind că ea rămăsese însărcinată de la el, a ascuns o sabie și o pereche de sandale sub o piatră mare, care avea o scobitură tocmai atât de mare cât să le cuprindă. I-a spus despre aceasta numai prințesei, și i-a poruncit ca, de se va naște din el un fiu, iar acesta, ajuns la vârsta bărbăției, va fi în stare să ridice piatra și să ia ce fusese lăsat sub ea, să-l trimită la el cu acele semne, cu toată taina, și ascunzând cât mai mult cu putință de toată lumea călătoria lui; căci el se temea grozav de fiii lui Pallas, care unelteau împotriva lui și care îl disprețuiau pentru lipsa lui de copii; și erau cincizeci la număr, acești fii ai lui Pallas. Apoi a plecat.